Animismul[1] (latinăanima„spirit” apoi „suflet”) este rezultatul gândirii omului primitiv din stadiul prereligios timpuriu, manifestat prin personificarea obiectelor și a fenomenelor naturii, precum și prin investirea acestora cu atribute umane. Termenul de animism a fost introdus de etnograful englez Edward Burnett Tylor[2] într-un studiu apărut in anul 1871, Primitive Culture[3], pentru a desemna primul stadiu religios, un „minim de religie”, având ca sursă dorința omului de a-și explica fenomene enigmatice din propria viață (somnul, visele, halucinațiile, bolile) sau credința că orice om are un suflet autonom care-l poate părăsi temporar (în somn sau în leșin) sau definitiv (prin moarte).
^Definiția animismului cf. „Dicționar Enciclopedic”, vol. I (A-C), Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 76: „Credință în duhuri, spirite, suflete, ca realități distincte de corp, în genere în imagini supranaturale, suprasenzoriale, reprezentate în conștiința religioasă ca agenți acționând în întreaga natură și diriguind obiectele și fenomenele lumii materiale, inclusiv omul. Animismul este prezent ca element component în toate religiile”. Noul Dicționar Universal al Limbii Române oferă următoarea definiție: „3. Credință a oamenilor primitivi și a copiilor în existența vieții și la lucrurile neînsuflețite: prin animism, adică prin tendința primitivului de a însufleți lucrurile. BL. [Lucian Blaga]; animismul e factorul creator al mitologiilor și al superstițiilor: natura moartă înviază și respiră, munți, izvoare și păduri sînt locuite de spirite, de zei și zîne”.
^Sir Edward Burnett Tylor (n. 1832 - d. 1917) a fost un antropolog britanic, evoluționist, fiind primul sociolog care a stabilit o teorie a animismului, în lucrarea sa: Primitive Culture, apărută în anul 1871.