Expansiunea romană în Italia a avut drept rezultat unificarea lingvistică, socială și culturală a Italiei, care a devinit principalul focar de răspândire a limbii latine în întregul Imperiu Roman.
Marile migrații începute la sfârșitul secolului al IV-lea au afectat și Italia, barbarii fiind atrași aici de strălucirea și renumele Romei. Între aceștia se remarcă ostrogoții lui Teodoric, sosiți în Italia la sfârșitul secolului al V-lea. Longobarzii pătrund în nordul Italiei în secolul al VII-lea. După câteva generații, mai ales după creștinare, longobarzii au fost romanizați, lăsând însă urme în toponimie: partea de nord a Italiei s-a numit în continuare Lombardia.
În sudul Italiei și în Sicilia, ca și la Veneția, precum și în teritoriile rămase sub stăpânirea bizantină, s-au menținut limba greacă și elemente ale civilizației bizantine până târziu în Evul Mediu.
Noțiunea de „italian” este foarte veche, fiind rezultatul unui amalgam de componente distincte, de multe ori conexe, ce contribuie la o diferențiere regională perceptibilă și astăzi. Un puternic element de identificare a poporului italian este limba sa de cultură, acceptată și utilizată de secole de burghezia italiană în ciuda fragmentării politice ce a durat peste 13 secole.
^Santander Laya-Garrido, Alfonso. Los Italianos forjadores de la nacionalidad y del desarrollo economico en Venezuela. Editorial Vadell. Valencia, 1978