Naqshbandism

Naqshbandiyyah (نقشبندية‎ în arabă) este numele uneia dintre cele mai mari ramuri sunnite de Sufism, întâlnită în multe părți ale lumii precum Kurdistan, Afganistan, Turcia, Asia Centrala, Pakistan, China, Egipt, India, dar și în Europa și America.

Numele acesteia provine de la Baha-ud-Din Naqshband Bukhari, fondatorul naqshbandismului, un descendent îndepărtat al profetului și al lui Abu Bakr, primul calif sunnit al islamului ^[1], dar având și legături directe cu califul 'Ali, legături care sunt evidențiate în ceea ce se numește "Lanțul de Aur" (Este vorba de lanțul de legătură dintre fiecare lider religios, căruia i s-a oferit ijazah sau permisiunea pentru dhikr (pomenirea) lui Dumnezeu de către propriul său profesor, care la rândul lui a primit acest acord de la un alt învățat în acest domeniu, oferindu-i astfel legitimitatea să transmită cunoștințele pe care le-a dobândit următoarei generații de studenți în modul tradițional de transmitere sufită^[2]). Numele acestui ordin mai are o semnificație simbolică, acest cuvânt însemnând „cel care imprimă forme pe cârpă”, reprezentând conceptul de a desena și imprima metaforic numele lui Dumnezeu în inima credinciosului.^[3] Deși Baha-ud-Din Naqshband Bukhari este una dintre personajele iconice ale acestei ṭarīqa, Ubaydullah Ahrar a fost personajul care a jucat un rol foarte important în consolidarea acestei ramure a sufismului.

Istoric vorbind, acest ordin nu este unul nou. Conform cărții lui Hisham Kabbani "The Naqshbandi Sufi Way: History and Guidebook of the Saints of the Golden Chain", acesta spune că ar fi apărut chiar de pe vremea lui Abu Bakr, fiind cunoscut sub un alt nume: as-Siddiqiyya. , ulterior at-Tayfuriyya, al-Khwajakaniyya, an-Naqshbandiyya, an-Naqshbandiyya al-Mujaddidiyya, al-Naqshbandiyyat al-Khalidiyya, în timp ce în prezent, acesta este numit al-Naqshbandiyyat al-Haqqaniyya.