Nobeliu
|
|
Informații generale
|
Nume, Simbol, Număr
|
Nobeliu, No, 102
|
Serie chimică
|
Actinide
|
Grupă, Perioadă, Bloc
|
3, 7, f
|
Densitate
|
kg/m³
|
Culoare
|
albă - cenușie
|
Număr CAS
|
10028-14-5
|
Număr EINECS
|
|
Proprietăți atomice
|
Masă atomică
|
259 u
|
Rază atomică
|
pm
|
Rază de covalență
|
pm
|
Rază van der Waals
|
pm
|
Configurație electronică
|
Rn 5f14 7s2
|
Electroni pe nivelul de energie
|
2, 8, 18, 32, 32, 8, 2
|
Număr de oxidare
|
2, 3
|
Oxid
|
|
Structură cristalină
|
|
Proprietăți fizice
|
Fază ordinară
|
solid (estimat)
|
Punct de topire
|
827° C 1100° K
|
Punct de fierbere
|
K
|
Energie de fuziune
|
kJ/mol
|
Energie de evaporare
|
kJ/mol
|
Temperatură critică
|
K
|
Presiune critică
|
Pa
|
Volum molar
|
m³/kmol
|
Presiune de vapori
|
|
Viteza sunetului
|
m/s la 20 °C
|
Forță magnetică
|
|
Informații diverse
|
Electronegativitate (Pauling)
|
1,3 (estimat)
|
Capacitate termică masică
|
J/(kg·K)
|
Conductivitate electrică
|
S/m
|
Conductivitate termică
|
W/(m·K)
|
Prima energie de ionizare
|
641,6 kJ/mol
|
A 2-a energie de ionizare
|
1254,3 kJ/mol
|
A 3-a energie de ionizare
|
2605,1 kJ/mol
|
A 4-a energie de ionizare
|
{{{potențial_de_ionizare_4}}} kJ/mol
|
A 5-a energie de ionizare
|
{{{potențial_de_ionizare_5}}} kJ/mol
|
A 6-a energie de ionizare
|
{{{potențial_de_ionizare_6}}} kJ/mol
|
A 7-a energie de ionizare
|
{{{potențial_de_ionizare_7}}} kJ/mol
|
A 8-a energie de ionizare
|
{{{potențial_de_ionizare_8}}} kJ/mol
|
A 9-a energie de ionizare
|
{{{potențial_de_ionizare_9}}} kJ/mol
|
A 10-a energie de ionizare
|
{{{potențial_de_ionizare_10}}} kJ/mol
|
Precauții
|
NFPA 704
|
|
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.
|
Modifică text |
Nobeliul este un element sintetic în tabelul periodic al elementelor care are simbolul No și numărul atomic 102. Un element metalic radioactiv transuranian în seria actinidelor, nobeliul este sintetizat prin bombardarea curiului cu ioni de carbon. A fost descoperit pentru prima dată, de o echipă condusă de către Albert Ghiorso și Glenn T. Seaborg în anul 1958.[1]. Este ultimul element care poate fi produs prin fuziune nucleară în nucleele stelelor (dar doar în cele cu masă mai mare de 5 mase solare), și deci cel mai greu element a cărui formare nu necesită un eveniment cataclismic de tipul unei supernove.[2]