Toponimie

În onomastică, ramură a lingvisticii, toponimia sau toponomastica este o subramură care studiază toponimele, adică numele proprii de locuri, având în vedere mai multe aspecte: originea, tipologia, sensul, structura lor etc.^{[1][2][3][4][5]}. În alt sens, termenul „toponimie” denumește și totalitatea toponimelor dintr-o limbă, o țară, o regiune sau o localitate^[1][3].

Toponimia nu este o disciplină izolată, ci are interacțiuni cu o altă subramură a onomasticii, antroponimia, cu alte ramuri ale lingvisticii, ca lexicologia, dialectologia, etimologia, geografia lingvistică, precum și cu mai multe discipline extralingvistice: istoria, arheologia, geografia, etnografia^[3][6].

Toponimia servește mai ales istoriei în general, lămurind aspecte ale trecutului istoric al popoarelor, precum răspândirea centrelor culturale și economice, traseele drumurilor comerciale, limitele așezării lor etc.^[7][3]. De pildă, în Ungaria sunt nume de localități care provin din cele ale unor triburi maghiare din timpul așezării lor. Acestea dau informații nu despre locurile unde s-au așezat inițial, ci despre cele unde s-au răspândit din acestea, toponimele fiind date de cei din alt trib care trăiau deja acolo. Sunt de asemenea toponime care vorbesc despre grupuri etnice care s-au așezat ulterior pe acel teritoriu, date de maghiari: uzi (ex. Ózd), pecenegi (ex. Besenyőd), cumani (ex. Kunmadaras), iași (ex. Jászberény), cehi (ex. Csehi), germani (Újszász) etc.^[6].

Toponimia vine îndeosebi în sprijinul cercetării istoriei limbilor. În privința istoriei lor externe, dă informații de pildă despre domeniul răspândirii lor în trecut^[3]. Pentru istoria internă a limbilor sunt semnificative elemente care se păstrează numai în unele toponime, de pildă, în limba croată, desinența de nominativ masculin plural -e (ex. Pakoštane)^[8].