În teologia și eclesiologia creștină, Apostolii (greacă: ἀπειστολος, transliterat apostolos, lit. "cei care sunt trimiși"), în special cei Doisprezece Apostoli (cunoscuți și sub numele de Doisprezece ucenici sau pur și simplu cei Doisprezece) au fost discipolii primari ai lui Isus din Nazaret, figura centrală în creștinism.
În timpul vieții și al slujirii lui Isus în secolul I d.Hr., apostolii erau cei mai apropiați urmași ai săi și au devenit învățătorii primari ai mesajului Evangheliei lui Isus.
Cuvântul discipol este uneori folosit interschimbabil cu apostolul; de exemplu, Evanghelia lui Ioan nu face distincție între cei doi termeni.
Perioada creștinismului timpuriu în timpul vieții apostolilor se numește epoca apostolică. În timpul secolului I d.Hr., apostolii au înființat biserici pe teritoriile Imperiului Roman și, conform tradiției, prin Orientul Mijlociu, Africa și India.